24 aprilie 2009…
vineri, aprilie 24, 2009 18:22….sau ziua în care am constatat că nu trebuie să mă silesc prea tare pentru a scoate la iveală workholicul din mine.
E vineri, e o zi frumoasă de primăvară și un început promițător de weekend. Un moment în care revin pe blog, după cea mai lungă absență din ultimele opt luni (întrecută doar de vacanța din luna august a anului trecut petrecută în Croația). Teoretic, n-ar trebui să mai prezint scuze și motivații, toți cititorii fideli ai blogului știu că timpul este una dintre veșnicele mele probleme. De fapt, ar trebui să fi orb să nu observi că în ciuda obsesiei mele legată de eficiența în muncă, mă trezesc mereu implicat într-o sumedenie de proiecte și activități consumatoare de energie.
Iar perioada care a trecut n-a fost o excepție. Dimpotrivă! A fost mai degrabă o demonstrație a principiului enunțat mai sus, o axiomă a condiției mele.
Chiar dacă nu mă pot număra în rândurile profesioniștilor încă, pot afirma cu tărie că am deja bloggingul în sânge. Și-atunci de ce n-am scris nimic? De ce sunt tot mai sec și neinteresant de la o vreme? De ce încep să fiu conectat mai mult la partea tehnică, decât la cea sentimentală a bloggingului? Simplu! Eu am nevoie de timp pentru redactarea unui articol precum cele de pe timpuri, care erau încărcate de semnificație, sau știu eu, sens. N-are rost să încerc să redactez articole scurte, monosilabice. Nu-mi iasă! Pur și simplu nu sunt genul meu! Eu scriu lung, (relativ) documentat și personal, nu comentarii pe marginea știrilor de la ora cinci, sau a ultimului film văzut. De-aceea nu merge!
Am constatat că mi-e foarte ușor să mă droghez. Cu muncă. Și entuziasm. Că pot să stau conectat la un proiect optsprezece ore pe zi, cu scurte pauze de masă și twitter. Că pot fi perfect sălbatic tocmai când încerc să-mi folosesc util minutele muncind la o bază de date, sau la un draft stupid. Că e perfect normal să ai zile în șir în care ții messengerul și telefonul închis în încercarea zadarnică de a fi focusat asupra unui singur lucru. Că poți lua decizii ciudate, că poți socoti nesemnificative tocmai lucrurile care îți păreau interesante înainte și că poți ajunge la oboseală, plictiseală și sictir din senin, tu, care te știai un om curios și interesat de orice amănunt al vieții.
E ciudat. Uneori aș vrea să am o explicație, sau o promisiune, dar nu e. Mai rămâne speranța. Speranța într-o zi mai bună, speranța că proiectele vor avea succes, iar timpul nu va putea fi considerat pierdut, speranța zilei de mâine…
copilANDRA spunea:
aprilie 24th, 2009 la 10:59 pm
ovidiu, suntem copii de 17 ani si jumatate. pai in puii mei atunci, hai sa fim copii!
Andreas spunea:
aprilie 25th, 2009 la 9:04 pm
Pana nu muncesti ca drogatu’ ca sa-ti faci o baza (materiala, sentimentala etc.) care sa-ti permita sa lenevesti n-ai de ales.
Totusi, din ce zici vad ca-ti cam place sa muncesti.
Sau altfel zis: iti place ce muncesti, asa ca…keep up the good work!
O zi insorita va doresc!
Credit ifn spunea:
aprilie 28th, 2009 la 11:46 am
Trebuie sa pui pe cineva sa te deconecteze, sa te scoata din casa cand ai muncit prea mult.
dheo spunea:
aprilie 28th, 2009 la 8:42 pm
@copilANDRA: Biologic, suntem, da. Dar ca preocupari, interese, targeturi, n-as prea zice.
@Andreas: Mersi, mersi!
@Credit ifn: Da, cred ca asta e o sugestie buna. Mereu am fost convins ca ar trebui sa fie cineva in spatele meu care sa-mi mai dea cate o palma din cand in cand.
copilANDRA spunea:
aprilie 29th, 2009 la 3:20 am
in cazul asta, *slap* *slap* (i just hope you’re not starting to like it, are you?)