(Spot realizat de Iulian în cea de-a doua parte a proiectului său)

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

Într-una din sălile de nașteri ale maternității spitalului municipal din Mediaș, o mamă tocmai aducea pe lume cel de-al treilea fiu al familiei cu 10 minute înainte de ora 22:00. Informațiile prezentate de doctor erau optimiste:

• Băiat.
• 55 de centimetri.
• 4550 grame.

Câteva zile mai târziu micul ghemotoc zâmbitor a primit un nume iar apoi a fost dus acasă.

Povestea e destul de lungă, frânturi din ea putând fi regăsită din loc în loc de-a lungul articolelor de pe blog. Dacă ar trebui să o rezum în câteva cuvinte, aș spune că s-a continuat cu o copilărie liniștită, o adolescență parcă fără sfârșit și cu o intrare bruscă în viața de adult, care s-a petrecut ASTĂZI!

Da, ați înțeles corect, ora 21.50 a serii de 6 septembrie 2009 marchează exact 18 ani de la primul meu plâns pe planeta numita Terra, fixând o graniță precisă între perioada copilăriei și cea a maturității depline. Sunt conștient că odată cu marile privilegii și marile posibilități aduse de “vârsta minune” apar și o mulțime de responsabilități, dar azi nu am timp să mă gândesc la ele. Azi sărbătoresc.

La multi ani! Mie!

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

Îmi amintesc destul de precis momentul. Era o oră de educație civică, titlul lecției era “Minciuna” iar învățătoarea a decis că ar fi mai interesant să ne inițieze într-o discuție despre adevăr, corectitudine, onoare și…minciună! Totul a decurs conform aşteptărilor, doar o singură chestie m-a cam dat peste cap. Şi asta din cauza contradicției cu educația pe care o primisem eu acasă. Era o afirmație a învățătoarei care clasifica minciunile în bune și rele în funcție de scop:

Dacă spui unei persoane bolnave că arată bine când de fapt arată rău, asta e o minciună morală, pozitivă.

Nu vreau să insist foarte mult asupra acelui aspect deoarece el n-a fost altceva decât un punct de plecare pentru indignarea mea. Indignare pe sistemul medical românesc, pe rudele politicoase, pe copii iubitori, pe doctorii simpatici și pe toată suita de asistente și rude care adunate în jurul  patului unei bunicuțe cu cancer poate afirma cu zâmbetul pe buze şi fără să clipească că durerile acelea mari pe care le resimte în zona plămânilor nu sunt cauzate de altceva decât o răceală adâncă pentru care vor găsi un leac potrivit în câteva zile.

Nu înțeleg cum poți să-ți afirmi dragostea față de o persoană dragă în timp ce îi ascunzi cel mai important adevăr, unul legat de propria existență. Nu înțeleg cum e posibil să ni se pară normal, politicos, etic, moral, drăguț să nu spui unui om, concret, ce se întâmplă cu propria viață. Sau moarte. Știu, adevărul va fi unul crud, dar mi s-ar părea mult mai fair să încetăm odată cu argumentele stupide și să avem curajul să-l (o) privim în ochi:

Ai cancer, mamaie!

P.S. Articol scris ca o epistolă pentru generaţiile viitoare; ar fi culmea ca peste câteva decenii să mor de o boală incurabilă crezând că e doar o complicaţie de răceală de sezon.

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

Teoretic n-a fost mare lucru: un trojan s-a furișat cu nesimțire pe contul de reseller unde e găzduit blogul. Iar asta a fost suficient pentru a-l “culca la pământ” mai bine de 24 de ore.

Să revenim în forță, zic!

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

Toți cei care mă cunosc mai bine știu că în ultima vreme am ajuns să deplâng din ce în ce mai mult distanța mare ce mă desparte de capitală. Sună destul de cunoscut, nu-i așa? Câte evenimente importante nu au loc săptămânal în București și la câte nu te-ai duce dacă n-ai locui la 400 de kilometri distanță?

Aici e punctul în care sunt întrerupt mereu:

Păi, hai! Cine te oprește? Bagi mâna ceva mai adânc în buzunar, dar se merită. Dacă nu mai scoți nasul și pe la chestii offline nu o să fii niciodată un A-list blogger, băă!

Și-atunci încep să fac calcule:

Ok, am bani suficienți pentru drum. Ba chiar îmi permit și-o masă la restaurant după ce se termină. Iar dacă situația o cere, nu o să mă trag înapoi nici de la un taxi, un suc și zdrăngănitoare de la surdo-muții din tren. Ok, deci bani am.

Timp? Da, cred că stau bine și la capitolul timp. Sunt în vacanță, serviciul poate lua pauză o zi, iar proiectele mele din online nu pățesc nimic dacă sunt lăsate la o parte pentru câteva ore.

Eficiență. Oooops, aici avem o problemă. Păi cum așa? Așa bine. Cât ține conferința? 2 ore. Aha; deci asta înseamnă două ore în care poți învăța chestii mișto. Plus încă vreo oră pentru socializare. Dar asta doar dacă ai noroc să nu se grăbească probloggerii noștrii spre casă. Cât fac pe tren? Păi, cred că vreo șase ore la dus și vreo șase ore la întoarcere.

Conferința se termină la ora 22. Așa. La cât am tren spre casă? Dimineața următoare la 6. Asta înseamnă alte experiențe frumoase cu aurolacii în Gara de Nord? Nu neapărat. Poți găsi o ofertă bună la vreun hotel cu un preț ce nu depășește 150 RON.

Și tragi linie și te întrebi: merită? În condițiile descrise mai sus, nu. În mod cert ar merita dacă mult stimații neni de la că-i-le fe-ra-te ro-mâ-ne ar avea trenuri care pleacă de la “marele cap de linie” înspre centrul țării între orele 21 și 6. Dar n-au. Așa că ridici nepuntincios din umeri și le transmiți din toată inima:

CFR, te iubeeeeeeeeeeeeesc!

P.S. Și-acum, să fim serioși. Oricât de dedicat ai putea fi bloggingului, blogosferei românești și noilor tendințe din online, cine-ar da 100 euro și 12 ore de călătorie pentru 4, sau hai să zicem 5 ore de blogăreală (asta cu tot cu pauzele de cafea și networkingul de după)? Desigur, avem evenimente de-o zi, de două, avem RBF, avem Webstock, Internetics sau GPEC, dar alea sunt doar câteva pe an și probabil poți ajunge la numai 2-3. Restul sunt în acea perioadă a anului în care ești prins cu școala. Și s-au dus. Măcar e bine că ai speranță și puterea de a-ți zice de fiecare dată: Poate o să reușesc să merg la anu’!

P.S.2 Care capitală a Europei Moderne mai are Gara Centrală a capitalei închisă pentru 5 ore/zi?

sursă foto

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

Fals! Nimic nu poate fi mai neplăcut într-o vacanță petrecută în afara țării decât nevoia de a folosi ghidurile turistice din stațiile de alimentare pentru a afla drumul. Când vrei să faci pe micul explorator, dar nu ești dotat cu niciun fel de hartă se cheamă că nu ți-ai făcut conștiincios bagajele la plecare. Și fiindcă în pofida crizei vreau să am o vacanță reușită și în vara acestui an, am decis că e momentul să scot banii de la saltea.
Găsirea a fost relativ simplă. Excluzând din start varianta magazinelor clasice, mai rămânea o singură variantă – Google, prietenul tuturor. Însă am scăpat chiar mai “ieftin”. Cineva, binevoitor, m-a ajutat cu un link. Și-acolo am rămas.
După comparații, discuții cu cei de la suport și o bună chibzuire în ceea ce privește bugetul, am apăsat butonul magic (adaugă în coș). Peste trei zile îl ridicam de la sediul curierului din Mediaș.
Concluziile de mai jos survin în urma experienței de cumpărare, respectiv a testării lui pe teren.

Plusuri în ceea ce privește magazinul / aparatul:

• Sistemul de live-suport al IT Galaxy e foarte eficient. Cel puțin în timpul zilei.
• Preluarea comenzii s-a făcut la mai puțin de trei minute după trimitere. O bilă mare albă. În plus, am fost întrebat ce măsura am la tricou, pentru a-mi fi trimis în colet cadoul în mărime optimă.
• Jucărioară simpatică oferită tot bonus.
• Design plăcut.
• DVD de reinstalare a softului.
• Posibilitate de updatare a hărților timp de un an.
• Suport pentru card de memorie SD/MMC.
• Meniu destul de intuitiv + posibilitate de setare pe limba română + comutare voce masculină / feminină.
• Cu volumul setat pe maxim, difuzorul face față cu brio unui nivel ridicat de gălăgie.
• Adaptarea indicațiilor în funcție de viteză (la 70 km/h anunță curba de la 400 m pe când la 30 km/h te previne când ești la doar 150 de metri de ea).
• Avertizările pentru depășirea vitezei de 50 km/h în localitate și 90 km/h în afara ei.
• Sistem bun de prindere pentru parbriz, cu ventuză.
• Schimbarea interfeței în funcție de zi/noapte.
• Bluetooth și conexiune cu dispozitive mobile (Asta n-am apucat însă să o testez cum se cuvine).
• Comutare 2D/3D

Minusuri

• Lipsa unui încărcător pentru priză (N-ai decât două opțiuni – USB/bricheta mașinii).
• Proastă poziționare a mufei USB și lipsa unor instrucțiuni în cartea tehnică în ceea ce privește demontarea piciorușului de susținere, prin care se trece mufa. Dacă ajungeți într-o situația similară cu a mea, fiind nevoiți de demontați sistemul, trageți de picioruș cu curaj și nu vă lăsați păcăliți de aparențe.
• Mici întârzieri pe drumurile secundare.
• Lipsa barei de scroll în rezultatele căutărilor care se întind pe mai mult de un ecran. Touchscreenul pur și simplu nu merge așa cum ar trebui aici.
• Diferențe între viteza indicată de aparat și ceea ce spunea acul indicator din bord. Oare care o fi rezultatul corect?

Concluzii

Magazin – Pentru un marketing de calitate nu-ți trebuie zeci de mii de euro cheltuiți pe panouri stradale. Acelea au și ele un rol important. Însă doi-trei oameni care fac live-suport + preluare promptă a comenzii + câteva cadouri mărunte și prețuri cu doar 10 ron mai mici decât ale concurenței = publicitate gratuită.

Jucărie – Are și ea minusurile ei, ca orice lucru de pe lumea asta, dar per ansamblu e o chestie care se comportă foarte bine în trafic. O recomand tuturor celor care vor să investească pentru comoditate și siguranță. Sau, cum zicea un prieten, e nici prea ieftină, ca să fie făcătură chinezească, nici prea scumpă pentru a nu mi-o permite. Drumuri bune!

P.S. După ce acumulatorii aparatului meu foto se “întorc” de la încărcat (adică puțin mai târziu) o să revin cu poze.

UPDATE: M-am întors cu pozele promise. Iată-le:

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

Uitasem pentru o clipă să fiu precaut și bine ancorat în realitate, așa cum îmi place să cred că sunt de obicei.

Ajunsesem la marginea străzii. O privire în dreapta mă asigură că pot traversa. Nu, stai puțin, vin două mașini din stânga. Încă un minut, apoi pot să mă avânt. Trecerea era nesemnalizată. Iar eu căzusem din nou în visare. Mașinile din dreapta trecuseră așa că am țâșnit fără să mă mai uit încă o dată în stânga.

Frână bruscă.

Miros de cauciuc pe asfalt.

Un șofer de-a dreptul nervos la volan.

Un adolescent trezit din visare și adus într-o stare de panică și furie pe propria neatenție pe cealaltă margine.

Tu nu știi să te asiguri? Altul te rădea cu totul, mă!

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

La o primă vedere, media mea pare un semi-eșec, deși a fost cea mai mare din clasă. Am înregistrat desigur un regres, de la an la an (9,68 pe-a IX-a; 9,50 pe-a X-a, 9.37 acum), dar cu toate astea mă declar foarte mulțumit (n-aș fi fost nemulțumit nici dacă aveam o medie mai mică).  De ce spun asta? Ei bine, în decursul ultimelor douăsprezece luni mi-am schimbat radical mentalitatea în ceea ce privește subiectul “școală”. Am ajuns la concluzia că mai bine de 75% din informația prezentată acolo mi-e inutilă în contextul planurilor mele de viitor așa că m-am concentrat mai mult pe job + proiectele mele din online. Mi-a fost destul de greu. Doar eu, prietenii apropiați și familia știm câte nopți albe am avut, câte săptămâni în care stressul aproape mă punea la pământ am bifat în calendar și câte griji s-au îngrămădit pe capul meu la final de an.

Și totuși, am reușit să obțin un 9.37. Se cheamă că e bine, nu?

P.S. Nu-i așa că programa e absolut prostească? Prevede două săptămâni suplimentare de practică pentru profilul meu după terminarea școlii.

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

Ferm convins că are o vechime de cel puţin cinci ani, deci mi-ar putea stârni ceva nostalgii l-am deschis curios. Citesc grăbit data – 17 februarie 1999, apoi mă aşez relaxat pe fotoliu pentru o lectură ceva mai relaxată. Perioada mineriadelor, cu ştiri bombastice şi relatări “în direct” de la faţa locului, … Apoi, brusc îmi amintesc că nu am văzut prima pagină. În antet, o siglă mare – Adevărul.

Aşadar, azi vă voi povesti istoria Adevărului văzută prin ochii mei.

Adevărul, prima mea iubire

Se întâmpla destul de devreme în evoluţia mea ca personaj; poate prin 97′, sau prin 98′. În orice caz, la foarte scurt timp după ce am deprins tainele cititului (însuşit pe la cinci ani). Bunica, ca un fost angajat de bază al Poştei Române, care bătuse ani de-a rândul uliţele satului împărţind corespondenţa îşi făcuse abonament la ziar. De fapt, eu n-am pomenit altfel de după-amiezi pentru ea în primii mei ani din viaţă decât şezând pe banca de lemn din fața casei citind ziarul de la un capăt la celălalt. Inițial, pentru mine totul era o joacă. Mi se părea destul de distractiv să stau alături de ea, pentru a-i veghea lectura, sau să recepționez crâmpeie din conversațiile purtate cu trecătorii.

Apoi, ușor, pe nesimțite, am prins și eu gustul informației. Cred că aș putea numi asta “metamorfoză” pentru că în mai puțin de un an devenisem la fel de dependent de lectură ca și bunica. Devoram totul, fără oprire. De regulă, începeam cu “Cronica neagră” (își mai amintește cineva rubrica aceea?), continuam cu caleidoscopul și pagina de social, apoi mă întorceam cuminte la prima pagină pentru a citi la rând rămășițele.

La final, victoria asupra ediției era marcată de citirea motto-ului, care era pe acea vreme un extras din Constituția României – “Nimeni nu este mai presus de lege” adăugând cu jumătate de gură, parcă temându-mă să nu fiu auzit de cineva “în afară de Ovidiu Dărămuș!”.

După-amiezile treceau pe nesimțite, iar eu deveneam cu fiecare zi tot mai familiar cu ziarul. La un moment dat știu că-mi intrase în sânge atât de tare încât nu mai puteam concepe să treacă o zi fără să iau doza zilnică de informație. Ba chiar mai mult, am și câteva întâmplări amuzante în legătură cu el.

Țin minte că la un moment dat, în goana după cititori, directorul ziarului a decis că nu e nici o problemă în a coboarî puțin standardul moral. Astfel, au început să pună pe prima pagină și alte știri decât cele economice sau politice. Într-o astfel de zi, s-a nimerit să fie mama prin preajmă, tocmai când poștașul se pregătea să ne lase în cutia poștală prețioasa încărcătură. Iar fiindcă reportajul zilei, o anchetă făcută prin mahalalele Bucureștiului, cu proxeneți, prostituate și orgii sexuale i se părea nepotrivit pentru vârsta mea, a ascuns ziarul. Să fi auzit atunci bâzâituri, smiorcăituri și rugăciuni umilite! Dar n-a mai fost chip să-l văd vreodată.

Tot pe-atunci, Pentium cumpărase un spațiu imens de reclamă pe ultima pagină a ediției, promovând cu spor un model “avangardist” de PC. Totul era atât de bine prezentat încât nu doar că mi-a atras atenția mie, care salivam în fiecare zi privind prețul de 600 de dolari ci și curiozitatea bunicii. Iar încercările mele de a-i explica utilitatea “mașinii ăleia de scris cu ecran” se lovea de fiecare dată de un ridicat din umeri. Ori asta nu mă oprea să reiau povestea de la capăt a doua  zi, în speranța (zadarnică) că voi obține vreo finanțare.

Divorț

Odată cu trecerea anilor, apetitul meu pentru ziar a rămas constant, doar că gustul a devenit ceva mai rafinat. Cred că mă maturizasem puțin și ritualul “drum la bunici pentru a citi ziarul”  începuse să mă plictisească. Ușor-ușor am început să fiu mai selectiv cu articolele, scurtând considerabil timpul petrecut lângă ziar. Apoi, din primele economii, am făcut și eu abonament (mama nu mi-ar fi dat bani pentru el, fiindcă nu-i vedea nici o utilitate în afară de aceea că furnizează hârtie de împachetat). Am avut abonament câteva luni la un cotidian județean, apoi am sărit  la un ziar săptămânal național, respectiv “Formula AS”. La acela apreciam calitatea reportajelor și relatările din locurile uitate de lume. Dezavantajul lui  major era faptul că nu conținea prea multe  reportaje pe marginea actualităților zilnice, așa că Adevărul a rămas ziarul meu de suflet, din care extrăgeam în fiecare seară câteva articole pentru lectură.

Divorțul propriu-zis a survenit brusc, odată cu moartea bunicii. În lipsa ei, nimeni n-a mai avut grijă să prelungească abonamentul, așa că în ziua de 1 a lunii următoare, un copil înlăcrimat contempla din poartă trecerea poștașului care pentru prima dată după ani buni nu se mai oprea la casa bunicilor. Știa că de-acum n-o să mai vină Adevărul.

Foto: 1, 2, 3

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.