Blogul lui dheo

Aflați la intersecția Orientului cu Occidentul, într-o țară cu tradiții și obiceiuri unice în lume, dar unde prejudecățile și miturile sunt la ele acasă, românii sunt un popor interesant. Iar când spun interesant nu mă gândesc la arhifolosita placă a lui Badea, nici la plângerile mai mult sau mai puțin justificate ale bloggerașilor de toate vârstele, sau poate la ifosele românilor întorși la vatră de criza economică care e prezentă și pe alte meleaguri. Nu. Încerc să surprind o altă problemă. De fapt o atitudine.

O înveți de mic. E acea privire dezaprobatoare a mamei însoțită de replica “ești urât dacă n-ai făcut aia…” prin care ar vrea să te mustre pentru că n-ai vrut să spui unei doamne de pe stradă câți ani ai, sau te-ai încăpățânat să nu rostești cu grijă poezia învățată ieri.

E calificativul acordat de bătrânelul de pe stradă unui tânăr noncomformist cu geacă de piele și părul pe umeri: “Un pletos, domnule…”

E disprețul cu care întorci capul când zărești un om care nu se potrivește standardelor tale de decență și expresia dezaprobatoare însoțită de placa “pe vremea mea…”

E ironia dusă la extrem față de un ins a cărui singură vină sunt gusturile și concețiile diferite de ale tale. Sau poate nivelul de cultură. De inteligență.

E izolarea la care îl supui zilnic pe colegul de muncă. Da, “ăla cu nasul mare”.

E judecata pe care o emiți asupra personalității unui individ, bazându-te pe culoarea pielii lui.

E popularitatea de care te bucuri în grupul tău pentru că ești drăguț. Sau atenția cu care înconjori ca pe un semi-zeu pe cel mai “stilat” din gașcă.

Suntem o adunătură de ciudați. Judecăm oamenii după aparențe, refuzând să le acordăm creditul, încrederea și afecțiunea de care au nevoie, apoi ne mirăm când ei o apucă pe căi greșite. Ne amuzăm pe margine, ca și cum am fi într-un veritabil amfiteatru roman, unde am plătit pentru o luptă de gladiatori, apoi când cei pe care i-am marginalizat se rup cu totul de ceea ce numim normalitate mimăm indiferență sau uimire.

Nu, nu militez pentru drepturile homosexualilor, nici pentru cele ale rockerilor, sau ale persoanelor cu dizabilități/diformități. Încerc doar să trag un semnal de alarmă asupra comportamentului nostru, ciudat, care seamănă într-o anumită măsură cu atitudinile extremisme promovate de naziști.

O să ajungem oare vreodată în stadiul în care ne vom simți la fel de bine atât în compania oamenilor “ciudați”, cât și cu prietenii noștri? Vom ajunge ziua în care nu vom mai respinge omul de lângă noi pentru modul în care arată, sau  pentru particularitățile gândirii lui?

sursă foto

Articole asemănătoare

• What can I do? (3)
• Te-am întâlnit în drum spre casă… (2)
• Singur împotriva lui Ceauşescu (0)
• Și-a fost și #sibiutweetmeet (0)
• Reboot now? (6)