Blogul lui dheo

Am răscolit din nou dulapul amintirilor. Poate era de vină starea mea de melancolie, ploaia de afară, sau nevoia de a mă refugia pentru câteva clipe în trecut, ca armă împotriva stressului zilnic. Cert e că l-am explorat aşa cum nu o mai făcusem vreodată, începând cu rafturile de jos şi continuând neobosit în acelaşi ritm minute în şir, până când ceva mi-a atras atenţia. Într-un colţ, pierdute între alte obiecte şi acoperite de praful uitării, zăceau două mănuşi albastre, unul din cele mai frumoase daruri primite la cea de-a şasea aniversare. Aşa că astăzi, vorbim despre mănuşile cu maimuţoi şi una din întâmplările la care au luat şi ele parte.

Mănuşile cu maimuţoi

Vă mai aduceţi aminte de perioada anilor 97′-99′ când orice accesoriu produs pentru copii/elevi trebuia sa aibă obligatoriu, pe undeva, nişte ochi care se roteau în funcţie de poziţia obiectului? Sigur că vă amintiţi! Penare, ghiozdane, truse geometrice, toate se aliniau curentului vremii. Ei bine, într-o zi de toamnă a lui 97′, tânărul Ovidel împlinea vârsta de şase anişori; bucuros, nevoie mare. Şi pentru că era un copil ascultător de părinţi şi care nu făcea prea multe boacăne a primit cu această ocazie o mulţime de cadouri, dar dintre toate nu mai reţine decât mănuşile cu pricina, nişte tricoturi albastre simpatice, fiecare având ataşată în partea superioară cate o maimuţă din plastic, cu o banană pe jumătate decojită în mână. Desigur, maimuţei i se roteau ochii în funcţie de poziţia mâinii!

Ţin minte că la început, fiind considerate parte a hainelor “bune” le luam doar la şcoală, dar odată cu venirea zăpezii au devenit cele mai bune prietene ale mele, din cauza materialului bun şi călduros. Şi acum să trecem la povestea propriu-zisă:

Era după-amiaza unei vacanţe de iarnă. Teoretic ar fi trebuit să rămân în casă după somnul de prânz, deoarece întreaga dimineaţă stătusem în zăpadă alături de sania mea buclucaşă, dar cum eram în grija bunicilor pentru o zi, mi-a fost destul de uşor să primesc acceptul pentru “numai jumătate de oră, după care vin la căldură”. Vorbe-n vânt! Pe pârtie timpul erao chestie relativă!

…

După vreo două ore realizez că uitasem complet de promisiuni, mâncare, bunici, căldură şi tot ceea ce înseamnă casă, constatând în acelaşi timp că s-a întunecat de multă vreme. Aşa că apuc hotărât sania de sfoară pentru o “ultimă tură”. Panicat de gândul că mă aflu pe deal aproape singur şi e deja noapte, urc în fugă până în vârf şi pornesc la vale odată cu ultimii rămaşi, în binecunoscuta formaţie “trenuleţul”, unul în spatele celuilalt. Doar că după vreo douăzeci de metri, sania celui din faţa mea s-a hotărât să fie mai buclucaşă, astfel că a luat-o razna, iar încercarea stăpânului ei de a o readuce pe calea cea dreaptă s-a soldat cu o răsturnare de-a latul pârtiei. Totul s-a petrecut în maxim cinci secunde, iar eu mă aflam la o prea mică distanţă pentru a mai putea evita obstacolul, aşa că tălpile întoarse ale saniei mele au intrat în contact direct cu spatele nefericitului, care a considerat că cea mai bună pedeapsă pentru mine, ţinând cont de faptul că eram cam sperios, ar fi să se prefacă mort, deşi în realitate nu rămăsese decât cu două vânătăi minore.

…

În următorul minut galopam plângând spre casă, jurând că nu o să nu mai calc niciodată pe deal şi regretând că nu m-am întors la timp acasă.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îl poţi vota pe blogoree!

sursă foto

Articole asemănătoare

• Vă plac călătoriile? (4)
• Verde (7)
• Ultima carte citita (5)
• Tiganii si spalatul pe dinti (7)
• Stereotipuri (I) (6)