Blogul lui dheo

Cu aproape trei săptămâni în urmă, înainte să plec în vacanță, lansam pe blog o provocare, zicând că trebuie “să îl descrii pe dheo, un moșuleț ajuns la minunata vârstă de optzeci de ani”.

Iar cum începutul lunii septembrie e de obicei un timp bun pentru lectură și creație, între timp au sosit și articolele. La început mă temeam că nu va fi niciunul. E drept, sunt tare la modă premiile a căror valoare se scrie cu patru sau cinci cifre, iar o temă WP (chiar una custom made) și un antivirus pe un an nu înseamnă mare lucru. În plus, pentru a scrie un articol decent, ar fi trebuit să mă fi întâlnit cel puțin o dată, sau să fi măcar un cititor fidel. Iar asta a restrâns și mai mult numărul potențialilor candidați.

Oricum, revenind, la final am numărat patru articole:

Ziua în care Dheo a devenit bătrân denotă din plin că lui Cristi i-a plăcut mereu literatura SF. Iar articolul său are umor și demonstrează faptul că atunci când e cazul, poate scoate apă chiar din piatră seacă (poate fi extrem de creativ pe o nișă îngustă, în traducere liberă). Vrem continuarea, prietene!

Dheo cel bătrân are sâmburele lui de haz tocmai pentru că este plasat într-un cadru destul de familiar, cel al blogosferei sibiene. Însă aprecierea mea pentru efortul depus nu poate compensa dezamăgirea faptului că într-o viață de jurnalist, cel mai mare conflict declanșat de scrierile mele a fost unul cu Carabulea, în scenariul lui Tommy.

Dărămuș este, dacă mă gândesc bine, nume de moș. O fi, nene cby, dar pe tine te scoatem din concurs că dumneata ai fost sponsor. Așa că da, tot respectul pentru faptul că mă vezi la fel de ospitalier și peste 62 de ani, dar nu putem să-ți dăm tema de WP ție. Poate și datorită faptului că ești pe blogspot.

18 to 80 a fost articolul care m-a impresionat cel mai tare. Sincer, aș putea spune că asta s-a datorat atât entuziasmului și  pasiunii investite în articol cât și faptului că am profitat de talentul aparte al autoarei în citirea creațiilor proprii. Așa că prima versiune a sa a fost pentru mine cea audio.

Și-acum, clasamente, premii, alea-alea:

Citește în continuare »

Întâmplarea la care fac referire în acest articol s-a petrecut într-o frumoasă seară de vineri a lunii septembrie a anului 1991, la scurt timp după ce umbrele serii se lăsaseră peste coline, învăluind orașul într-o liniște monumentală.

Într-una din sălile de nașteri ale maternității spitalului municipal din Mediaș, o mamă tocmai aducea pe lume cel de-al treilea fiu al familiei cu 10 minute înainte de ora 22:00. Informațiile prezentate de doctor erau optimiste:

• Băiat.
• 55 de centimetri.
• 4550 grame.

Câteva zile mai târziu micul ghemotoc zâmbitor a primit un nume iar apoi a fost dus acasă.

Povestea e destul de lungă, frânturi din ea putând fi regăsită din loc în loc de-a lungul articolelor de pe blog. Dacă ar trebui să o rezum în câteva cuvinte, aș spune că s-a continuat cu o copilărie liniștită, o adolescență parcă fără sfârșit și cu o intrare bruscă în viața de adult, care s-a petrecut ASTĂZI!

Da, ați înțeles corect, ora 21.50 a serii de 6 septembrie 2009 marchează exact 18 ani de la primul meu plâns pe planeta numita Terra, fixând o graniță precisă între perioada copilăriei și cea a maturității depline. Sunt conștient că odată cu marile privilegii și marile posibilități aduse de “vârsta minune” apar și o mulțime de responsabilități, dar azi nu am timp să mă gândesc la ele. Azi sărbătoresc.

La multi ani! Mie!

Viața e cel mai interesant munte pe care ai putea să-l urci vreodată. Iar asemănările dintre ea şi o drumeţie obişnuită spre punctul marcat pe hărţi ca “vârf” sunt atât de stringente încât mă mir că această comparaţie nu este făcută mai des.

În mod normal începi călătoria ca şi copil, ţinându-ţi părinţii de mână. Sau ținându-te ei pe palme, după caz. Drumul e destul de dificil în general așa că la început eşti purtat de ei în spate, alternativ, până în momentul în care deprinzi taina mersului pe jos iar fericirea se termină brusc când urzicile și bolovanii din cărare încep să-ți rănească piciorușele fragile.

Ceva mai târziu, după ce parcurgi ore întregi prin pădurile de la poalele muntelui realizezi că te apropii de zona alpină. Entuziasmul îți crește pe măsură ce realizezi că întunecimea pădurii va fi înlocuită de un soare luminos care-ți va surâde în toată plinătatea amiezii. Și parcă pentru a nu te bucura de unul singur de toate frumusețile care abia așteaptă să fie descoperite, încep să se ivească prietenii. Întâi apar doar doi-trei, timizi, necunoscători la rândul lor, dar cu avânt și optimism, privind încrezători spre țintă. Mai apoi grupul se mărește, iar poteca pare neîncăpătoare pentru atâtea perechi de picioare care mărșăluiesc mai hotârâți ca niciodată.

Însă Citește în continuare »

Întrebare: Ce fac românii în Venezia și în trenurile regionale ce merg într-acolo?

Răspuns: Cerșesc!

“Sono povero con 2 bambini senza casa e senza lavoro. Aiutate-mi per favore con un po di soldi per mangiare. Dio aiuti tua famiglia. Grazie mille. E buon viaggio.“

În traducere liberă sună ceva de genul:

Sunt sărac, am doi copii fără casă și n-am loc de muncă. Ajutați-mă vă rog cu niște bani pentru mâncare. Dumnezeu să vă ajute familia! Mulțumesc mult și drum bun!

P.S. Articole elaborate și fotografii de pus în ramă din vacanță vor apărea în cursul zilei de mâine. Azi am fost prea obosit pentru a fi coerent în redarea impresiilor.

În timp ce România limitează orele de conducere din timpul şcolii de şoferi la 30 (sau mai puţin, depinde de instructor), în Italia legea îţi permite să conduci fără limite odată ce-ai început şcoala, cât timp în dreapta ta se află un şofer cu o experienţă de cel puţin 10 ani, iar parbrizul tău e marcat corespunzător cu semnul “P” – practicante.

Însă cum fiecare avantaj are şi dezavantajul său, oraşele de-aici sunt mult mai aglomerate decât ale noastre, iar găsirea unei parcări la orele de vârf devine o adevărată aventură.