Te-am întâlnit în drum spre casă…
joi, septembrie 3, 2009 1:30
Viața e cel mai interesant munte pe care ai putea să-l urci vreodată. Iar asemănările dintre ea şi o drumeţie obişnuită spre punctul marcat pe hărţi ca “vârf” sunt atât de stringente încât mă mir că această comparaţie nu este făcută mai des.
În mod normal începi călătoria ca şi copil, ţinându-ţi părinţii de mână. Sau ținându-te ei pe palme, după caz. Drumul e destul de dificil în general așa că la început eşti purtat de ei în spate, alternativ, până în momentul în care deprinzi taina mersului pe jos iar fericirea se termină brusc când urzicile și bolovanii din cărare încep să-ți rănească piciorușele fragile.
Ceva mai târziu, după ce parcurgi ore întregi prin pădurile de la poalele muntelui realizezi că te apropii de zona alpină. Entuziasmul îți crește pe măsură ce realizezi că întunecimea pădurii va fi înlocuită de un soare luminos care-ți va surâde în toată plinătatea amiezii. Și parcă pentru a nu te bucura de unul singur de toate frumusețile care abia așteaptă să fie descoperite, încep să se ivească prietenii. Întâi apar doar doi-trei, timizi, necunoscători la rândul lor, dar cu avânt și optimism, privind încrezători spre țintă. Mai apoi grupul se mărește, iar poteca pare neîncăpătoare pentru atâtea perechi de picioare care mărșăluiesc mai hotârâți ca niciodată.
Însă fericirea nu ține prea mult timp. Unii se întorc din drum sau rămân pe cale, obiectând că mergi prea repede. Altora li se pare că mergi prea încet și te lasă în urmă fără ca măcar să-și ia rămas bun, sau să schițeze un zâmbet de “la revedere”. Câțiva se opresc la desele răscruci care brăzdează coasta muntelui. Potecile laterale par mult mai promițătoare decât a ta și uneori s-ar părea că peste foarte scurt timp se vor uni din nou. Însă ele se îndepărtează cu fiecare pas făcut înainte.
Însă nu-i poți opri. Nu poți convinge oamenii că ai dreptate, că mergi bine sau că ținta ta e mult mai interesantă decât zig-zagul lor care pare distractiv la prima vedere. Iar grupul scade mereu până când mai rămân doar doi-trei alături de tine. Sunt cei care privesc la fel de încrezător spre culme ca și tine, cei care ți-au întins o mână de ajutor când erai gata să te prăbușești în prăpastie, cei care s-au oferit să preia din bagajul tău când ți-era prea greu și-amenința să te doboare și cei care se vor bucura sincer pentru izbânda ta, indiferent dacă vor ajunge împreună cu tine pe vârful însorit sau doar te vor vedea de departe atingându-ți țelul. Ei sunt oamenii care trebuie ținuți aproape, indiferent dacă e ploaie sau soare, dacă cărarea e grea și ai nevoie de ajutor sau dimpotrivă, ți se pare că te poți descurca de unul singur. Ei sunt cei pe care-i poți numi prieteni adevărați. Ei sunt cei cu care merită să împarți poteca.
Pe Andra n-am întâlnit-o în drum spre casă. Am întâlnit-o la un blogmeet în care n-am schimbat nici două vorbe, însă pasiunea comună pentru marketing ne-a făcut să ne reținem reciproc adresele blogurilor. Și-atât. Iar mai târziu să interacționăm online și-apoi offline. Iar pasiunile comune, ne-au adus aproape unul de altul în călătoria spre vârf.
Azi e o zi deosebită. O zi în care ea nu călătorește spre vârf și nu face planuri de viitor. Nu-și inspecteză conținutul rucsacului și nu-și exersează talentul de cățărător ci pur și simplu se-odihnește la umbra unor pini bătrâni savurând cu nesaț momentul. A împlinit optișpe ani, un moment în care poate hotârî în proporție de 100% care e traseul care-l va urma de-acum înainte. Cum am putea să nu-i fim aproape?
La mulți ani, kid!!!
copilANDRA spunea:
septembrie 3rd, 2009 la 10:58 pm
iti multumesc din tot sufletul pentru acest articol, Ovidiu! >:D<
Claudiu spunea:
septembrie 8th, 2009 la 9:40 pm
Super Articol!